Pentru că ne apropiem de un moment istoric, moment care ar putea marca intrarea României într-o nouă etapă a involuţiei sale istorice, de la comunismul de omenie la capitalismul de cumetrie şi înapoi la comunismul pe veresie, m-am gândit să le zgândăresc puţin memoria celor care ţin morţiş să meargă duminică la vot, poate-i mai temperez. Am să încerc să le reamintesc un episod foarte asemănător cu cel de mâine, episod petrecut în urmă cu 66 de ani. Deci nu 666, ca la alţii, ci 66: la noi istoria se repetă mai repede, fiindcă până şi Dumnezeu a văzut că suntem cu toţii, începând cu Aţipilă ăla din fruntea ţării, un neam de repetenţi la Istorie, şi vrea, probabil, să ne facă să studiem mai intens.
Alegerile din 19 noiembrie 1946 au început, ca şi acum, printr-o viermuială teribilă în rândul comuniştilor. Băieţii ăştia deştepţi, şcoliţi la Moscova, voiau musai să câştige scrutinul şi să dobândească puterea deplină. Cum nu se puteau lua de şeful statului, că era rege, nu preşedinte, deci nici n-aveau cum să-l suspende, ei şi-au îndreptat mânia proletară spre partidele istorice, pe care le-au făcut cu ou şi cu oţet în presa de stânga. E drept că pe atunci Antena 3 nu exista, dar Radio-Şanţul făcut de comunişti era mai activ decât o mie de ciutaci, gâzi şi ciuvici.
Prin intermediul lui, comuniştii au început să pregătească psihologic mulţimile, lansând zvonul că vor câştiga peste jumătate din mandatele parlamentare – v-am spus doar că studiaseră la Moscova şi ştiau că prima etapă într-o fraudă de mari proporţii este să obişnuieşti boborul cu rezultatele fraudei înainte ca ea să se producă. Dacă vă uitaţi azi pe la moguliziuni ,vedeţi că diferiţi sociologi, cumpăraţi în viu, la kil, sunt în stare să se jure şi pe măicuţa lor că la referendum vor fi prezenţi cam 54% din votanţi, adică probabil cam cât şi-au propus useleii să ciordească.
Ca să-şi uşureze sarcina, premierul Petru Groza a dat, în 17 iunie 1946, două decrete (un soi de ordonanţe de urgenţă), imediat publicate în Monitorul Oficial, care fusese deja confiscat de comunişti – ca să vedeţi că Ponta până şi pe Groza l-a plagiat, şi ăla era doctor pă bune! Primul decret stipula organizarea de alegeri în luna noiembrie, al doilea, transformarea Parlamentului bicameral într-o singură Cameră a Deputaţilor, după model sovietic. E adevărat că măsura era profund anticonstituţională, dar ce mai conta, atunci şi acum, Constituţia, când tovarăşii Stalin/Putin erau nerăbdători să vadă odată gubernia România în parohia lor? Comuniştii şi aliaţii lor s-au unit în Blocul Partidelor Democrate, luându-şi ca semn electoral soarele, care pe vremea aia nu apărea când făcea Ion Iliescu crap la carton pe malul gârlei, ci când ieşea Ghiţă Dej la mitinguri electorale.
Alături de BPD au venit şi nişte liberali de duminică – un fel de tăriceni, ruşeni, fenechii, pe stil vechi – conduşi de Guţă Tătărăscu, care spera să aibă şi el parte de o bucată de ciolan, aşa cum speră azi nefericitul de Antonescu. Pentru ca nu cumva partidele istorice să-şi bage codiţa în procesul electoral, comuniştii le-au scos reprezentanţii din toate instituţiile de decizie ale statului. Doar din televiziunea publică nu i-au scos, ca astăzi, din simplul motiv că în 1946 n-aveam aşa ceva, iar chifteaua de Săftoiu încă nu se născuse. Dornic să-şi atragă de partea lui bugetarii, care i-ar fi putut aduce, potrivit estimărilor, cam un milion de voturi, guvernul Ponta… pardon, Groza, le-a mărit salariile. Nu cu 8%, ci cu mai mult, doar că, să vedeţi ghinionul şi coincidenţa naibii, rata crescută a inflaţiei a făcut ca mărirea să n-aibă niciun efect.
Scrutinul propriu-zis a decurs ca la carte. Evident, cartea lui Stalin despre cum să fraudezi alegerile în cinci paşi simpli, un fel de „Ghid al idiotului în materie de dat cu jula la vot”, pe care sigur Victoraş nu l-a citit, deşi ar fi putut să aibă măcar bunul-simţ să tragă un xerox după el. Dornic să-şi ia o marjă de eroare, guvernul comunist a îndesat în urne, chiar înainte de scrutin, o grămadă de buletine deja ştampilate pe Soare. Ca să fie totuşi siguri de victorie, comuniştii au început şi turismul electoral. Nu existau autocare, în schimb erau destule camioane şi destui nehaliţi dornici să dea cu votul ca să-şi umple botul.
Maşinile au circulat de la o secţie la alta, bifându-le pe rând. N-a existat o evidenţă strictă a ştampilelor de vot, iar unora dintre votanţi nu li s-au mai cerut nici măcar actele pentru verificarea identităţii. După votare, s-au trimis Comisiei Centrale procesele-verbale în alb, iar membrii acesteia le-au completat în funcţie de telefoanele primite de la guvern. Imediat după ce s-a încheiat „numărătoarea”, toate buletinele de vot au fost arse, ca să nu existe discuţii. Staţi liniştiţi, Victoraş n-o să le ardă, că el e ecologist convins şi nu vă daţi seama câtă poluare ar declanşa atâta hârtie incendiată?!
Ce a urmat se ştie: deşi nu luaseră mai mult de 48% din voturi din totalul de 7 milioane exprimate, comuniştii au dat-o din condei, în aşa fel încât au ajuns, pe hârtie, la 70% şi au putut instaura o dictatură pe cinste. Asta înseamnă că au furat, practic, diferenţa de 22%, adică 1,5 milioane de voturi. Slab, tovarăşi, slab rău de tot! Păi astăzi, dacă-şi pune ambâţu’, un milion jumate de voturi e în stare să ciordească doar Dragnea singur, în două hoteluri şi trei restaurante!
