Vama este un non-sens al vieții. Este o copie muzicală a unui loc care pute 365 de zile pe an a borhot și a penis nespălat. O insulă plină de puțoi libidinoși și adolescente foarte urâte, care au fugit de-acasă din pricina problemelor menstruale. Dar, tangențial, sub formă de sunete bizare făcute pe un Machintosh din 1972, pentru a avea ceva profit. Și chiar în acest piure uman cu pârțari și adolescenți pulifrici, ghici cine se mozolește? Corect, Tudor Chirilă.
Pentru cine nu îl știe, Chirilă e individul ăla antipatic, care, la patruzeci de ani, încă grohăie onomatopee despre dragoste într-un loc cu copaci și boscheți. Un rahat sinistru, cu un gust penibil vestimentar, care se smiorcăie pe o bancă despre cât de nasoală e viața fără dragoste, dând din mâini și zbătându-se ca un jder parandontozat, uns cu sebum, prins la menghină. Oriunde apare ține o doză de bere în mână, dând cu mucii în fasole, în încercarea sa de mașină de scremut, care încearcă să convingă copiii că e mai tare în gură decât Miley Cyrus sau Selena Gomez. Se crăcănează în duba sa, mângâindu-se pe sfârcuri, cu o batistă de șters la cur, ca și Kurt Kobayn.
Omul este de prost-gust, la fel ca și trupa sa. O gașcă de țopârlani cu un noroc porcesc la mixat platitudini muzicale și la vândut CD-uri la chioșcurile de presă.
