Zilele trecute încercam să-mi amintesc de ce nu mai merg la cinematograf. Deşi ronţăi diverse feluri de nuci fermecate şi seminţe pentru răsădit memoria, suficiente ca să stârnesc invidia unei întregi familii de veveriţe supraponderale, memoria mea se blochează adesea şi în cele mai nepotrivite momente, întocmai precum netul de la un anumit furnizor pe care nu o să-l pârăsc chiar acum.
Mi s-a părut mai simplu să caut răspunsul la locul faptei, decât să scotocesc după el prin cine ştie ce cotlon întunecat al minţii mele. Am ales o oră care speram să le pară altora atât de neinteresantă încât să nu fie sala plină şi m-am hotărât asupra unui film, bazându-mă doar pe fler. Am sperat că, eliminând toate exploziile, răzbunările, luptele şi deturnările din titlu, şansele să părăsesc sala după primele 20 de minute să fie mici.
De cum am intrat, mirosul de pluş nou şi peliculă proaspătă m-au făcut să mă cuibăresc în fotoliu şi să-mi promit că am să revin curând. În plină reverie îmi lovesc retina o pereche de sandale aurii şi un ceas cât ăla de la Universitate, fixat pe o mână care ar putea uşor frânge orice beregată. Deşi sala nu e plină, ghinionul face să se aşeze chiar în spatele meu. Fiindcă par săriţi de vârsta pupăturilor în bezna sălilor de cinema, minimalizez pericolul şi mă concentrez asupra filmului.
Peisaj cu plajă în amurg, pe fundal sonor cu foşnăit de pungi şi înjurături de mamă pentru ăla care a inventat drăciile de ambalaje care trebuie sfâşiate cu dinţii. Ploaie rece de suc agitat cade peste mine. Oamenii civilizaţi se scuză scurt în engleză „sorry, n-am vrut!”. Sunt calmă şi depăşesc incidentul. Calmul îmi dispare când înţeleg că e un film cu vampiri puşi pe crime şi amor! Fiindcă sunt mai mult zgârcită decât miloasă chiar şi faţă de propria-mi persoană, îmi impun să rămân ţintuită în fotoliu până la ultimul leuţ plătit pentru film.
Vampirul ăla rău are la cină o blondă nesuferită care merită tot ce o să i se întâmple, fară garnitură. Muzica e sinistră ca un fâlfâit de aripi de liliac! Individul din spate strănută puternic şi cu chiot cât să ne provoace un infarct, mie, băbuţei din primul rând şi actorilor principali. Strănută de şapte ori neîntrerupt. Iubita îi urează de tot atâtea ori să facă „chefuţ”. Clădirea e încă în picioare! Pe ceafă simt stropi calzi care sigur nu sunt de la suc!
Continuăm. Doi vampiri amorezaţi, sătui de colindat şi de muşcat lumea, vor să se aşeze la casa lor. Muzică de Richard Clayderman, trandafiri şi alte dulcegării. Duduia din spate miorlăie ţuguindu-şi guriţa ei plină de botox şi alte materiale de construcţii: „Iubiiiiiiiii, mă dor picioruşele!!! Îmi faci un masaj? Te rog, te rog, te rog, te rog!”. Nefericitul cedează, diva se descalţă şi mirosul asta vine ori de la cadavrul găsit de ăştia din film în pivniţa castelului, ori de la picioruşele duduii, puse pe spătarul scaunului meu.
E deja prea mult, dar, cum au mai rămas doar două personaje, sper ca suferinţa să-mi fie curmată în scurt timp. Se luptă vampirul cel rău cu vampirul cel bun. Sper să câştige binele ca în orice film american care se respectă. Sună telefonul lui Iubi, răspunde nu înainte însă de a râgâi luuuuuuung de la atâta suc. „Alo, da, mă, băiatule! Să fii tu al dracu’ de bulangiu, acum mă suni, băăăă? Sunt la film cu gacică-mea. L-am mai văzut, dar îi place lu’ proasta asta să revadă scena în care moare ăla bunu’. Aha, bine, bă, băiatule, hai că ne vedem la grătar mai încolo!”
Îmi doresc cu disperare ca oricare ar fi vampirul care câştigă lupta să coboare şi să-i mănânce pe ăştia doi, de să nu mai rămână din ei decât o pereche de sandale aurii şi un ceas cât ăla de la Universitate.
Brusc mi-am amintit de ce nu mai merg la cinematograf! Mi-e frică de vârcolaci!
