A fost ofiţer roman. A fost paşă turc. cu aventurile şi metodele sale de tip „Dirty Harry” în seria Comisarilor (Miclovan/Moldovan). A fost un „nemuritor”, cutreierând Europa după moartea lui Mihai Viteazul. I-a dat viaţă principelui Carol, şi toţi au fost uimiţi de extraordinara asemănare cu acesta. Alura sa aristocratică l-a recomandat drept cel mai desăvârşit interpret pentru Pascalopol, sobrul personaj călinescian din „Enigma Otiliei”. A fost ofiţer german în mai multe pelicule şi nimănui nu i-a scăpat prestanţa deosebită pe care i-o dădea haina militară, care-i venea ca turnată. A fost Mircea cel Bătrân şi generalul Averescu, ilegalistul Andrei şi prinţul Andrei Morudzi. Şi pentru că toţi aceştia trebuiau să poarte un nume şi în realitate, li s-a spus simplu: Sergiu Nicolaescu.
Acum, Sergiu a murit. S-a dus la ceruri fiindcă s-a gândit, probabil, că i-a lăsat prea mult să-l aştepte acolo şi pe Amza, şi pe Toma, şi pe Jean, şi pe Ilarion, şi pe Colea, şi pe Dinică. Acum, echipa din Rai e completă şi aceşti titani plecaţi dintre oameni pot, în sfârşit, să-i facă pe îngeri să râdă cu lacrimi sau, dimpotrivă, să-i impresioneze până la lacrimi. Am avut şansa de a vorbi cu Sergiu Nicolaescu în urmă cu câteva săptămâni. L-am găsit aşa cum îl ştiusem întotdeauna: punctual, cazon, aspru la vorbă, dar cu o lumină blândă în priviri. Şi l-am mai găsit aşa cum îl găsisem, cu ani în urmă, şi pe Gheorghe Dinică, tot cu prilejul unui ultim interviu: pregătit pe deplin pentru Marea Călătorie. Sergiu mi-a vorbit cu liniştea şi împăcarea sufletească a unui om care ştie că se află la capătul vieţii, dar pleacă dintre pământeni cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-a mărturisit atunci că toată viaţa a dorit să fie militar. Pot spune cu mâna pe inimă că a plecat dintre noi cu verticalitatea şi curajul unui militar – fie el centurion roman, cavaler cruciat, căpitan valah sau ofiţer neamţ – care merge la război ştiind că nu se va mai întoarce.
Mulţi vor spune acum, cu spiritul cârcotaş şi zeflemitor caracteristic unui neam balcanic „eh, s-a mai dus o fosilă comunistă care lua banii de la gura tinerilor regizori români”. Pe asemenea oameni nici măcar nu te poţi supăra, cum nu te poţi supăra pe lemn, fiindcă e lemn sau pe oaie că a venit pe lume oaie. Ei nu ştiu cât au însemnat, pentru cei care au acum 30 de ani şi peste, filmele lui Sergiu Nicolaescu într-o epocă în care orice acces la cultură era interzis. Am crescut cu filmele lui. Din ele am învăţat să iubesc istoria acestui neam, la ele am râs şi am plâns, fiecare secvenţă pe care o sorbeam din ochi a fost pentru mine o binecuvântare. Evident, Sergiu Nicolaescu a făcut şi compromisuri, a fost şi inginer, şi erou al Muncii Socialiste, dar numai cine n-a trăit acele vremuri nu poate înţelege că fără asemenea compromisuri n-ar fi fost posibile capodopere precum Dacii, Mihai Viteazul şi, mai ales, Osânda – poate cel mai tulburător film românesc realizat vreodată.
Sergiu Nicolaescu a plecat spre o lume mai dreaptă, o lume aşa cum au visat toţi eroii filmelor sale, despărţindu-se fără regrete, fără ură şi părtinire, de lumea noastră, aidoma unui cavaler medieval. Un cavaler care spunea „Toţi oamenii mor, dar nu toţi trăiesc cu adevărat”. Sergiu a trăit şi va trăi mereu cu adevărat, prin filmele lui, în inimile noastre. De aceea îi spun, cu convingerea că, de unde se află, mă va auzi, doar atât: „Eşti un om norocos, Comisare!”…
