Dacă o să facă cineva un top al prostiilor spune în presa românească în 2016, aia cu like-urile date și luate înapoi președintelui ar trebui să fie în top 3. În umila mea opinie, politicienii care se încred în rețelele sociale ca în Sfânta Scriptură sunt cel puțin la fel de proști ca ziariștii care le măsoară succesul politic după numărul de like-uri. Iar cu Iohannis… e atât de simplu.
Am avut ocazia să conduc într-o luptă electorală o echipă de comentatori pe rețelele sociale. Genul ăla de echipă, de 10 persoane, dar care pe net să pară câteva mii. Am refuzat, pentru că oricât ar părea de incredibil, mie nu-mi place online-ul. E prea plin de proști pe net și mult prea ușor să-i apuci de nări, ca pe porc*, și să-i duci unde vrei. N-o să vă dau detalii, dar dacă vreodată aveți nevoie de 20.000 de like-uri și comentarii într-o săptămână, sunați-mă, să auziți cum vă refuz.
Revin. Dincolo de dat și de luat, rămâne iluzia, din partea mass-media, că un politician poate fi măsurat, electoral, în funcție de ce pățește pe Facebook. Greșit. Like-ul dat unei pagini de politician poate însemna cu totul altceva decât empatie, simpatie, militantism sau identificare cu personajul.
– Poate însemna doar că laicărul vrea să fie la curent tot timpul cu ce debitează omul politic.
– Poate însemna că omul politic a avut o postare cool.
– Poate însemna că românul îl consideră pe politician o alternativă la politicianul detestat.
– Sau, în 90% din cazuri, înseamnă că a existat un moment, o secundă, în care hoţul ăla la costum a fost simpatic. Una, nu mai multe.
Vă reamintesc că președintele și-a strâns like-urile în 30 de zile, alea de campanie, cu bani, cu suport logistic internațional și cu ajutorul proștilor care au pus botul la mesajele electorale. Înainte de alegeri, Iohannis era la fel de popular ca spălatul pe dinți. Și am curaj să pun pariu că peste jumătate dintre laicării lui nu știu să se uite pe propriile profiluri unde se vede că i-au dat un like, dar și că există chiar o categorie de useri atât de proști încât nu știu să dea dislike.
Câteva exemple, ca să pricepeți.
Liviu Dragnea conduce un partid care a luat 1,7 milioane de voturi, la ultimile alegeri (europarlamentarele din 2014). Pe Facebook are doar 17.000 de fani.
PNL si PDL au strans, în 2014, 1,5 milioane de voturi. Stiţi câti fani are Alina Gorghiu pe Facebook? 90.000 de fani. Stiţi câti are Vasile Blaga? Două mii!!!
Ce vreau să spun este că Facebook nu înseamnă nimic în lumea reală. E doar un siloz unde agregăm conținut în funcție de cât de tare ne placem unii pe alții, și unde ajungem să avem foarte multe în comun cu cei cu care comunicăm. Dar asta nu înseamnă că dincolo de cercul de prieteni lucrurile stau la fel, așa cum, dacă stai în galeria stelistă și vezi în jurul tău doar tricouri roș-albastre, e o prostie să crezi că Dumnezeu s-a născut stelist.
Să-i apuci de nări, ca pe porc* – Dacă ești atât de hipster încât îți dorești să tai porcul, dar nu știi cum s-o faci fără să te murdărești pe jeanșii tăi aurii, uite cum proceda nea Fane, de la mine de pe stradă, de când s-a însurat până a murit. Se ducea în cotețul porcului cu un colţuc de pâine și un patent. Scărpina un pic porcul pe spate spunânu-i incantația “ia la tata, ia la tata”, îi dădea colţucul și, într-un moment de neatenție al porcului, șmaf!, îi băga patentul în nas și strângea. Băi nene, încremenea porcul! De frică, de durere, dracu’ știe, cert e că dacă nea Fane făcea un pas, făcea și porcul doi (sau patru, ca să fiu corect, anatomic vorbind). Îl ducea nea Fane, ca pe câine, direct pe panoul de tego întins în curte și șmaf!, îi băga cuțitul în gât. Și gata. Cât am stat eu pe strada aia, adică peste 25 de ani, nea Fane și-a tăiat singur porcul. Iar dacă n-a murit (deși a murit sigur, i-am văzut capacul de sicriu rezemat pe gard), ar putea preda oricând tehnici de lăicuire pe facebook.
