La metrou am încercat să întorc capul în cealaltă parte ca să n-o mai văd. Acasă schimbam iute postul, ori de câte ori o vedeam. Mă gândeam că prea exagerez, că prea îmi vărs nervii aiurea pe ea, că sunt prea critică, prea rea, prea aspră, prea de tot! Deşi nu părea să deranjeze pe nimeni altcineva, nu reuşeam să depăşesc indignarea, greaţa şi nedumerirea care mă loveau în moalele capului, ori de câte ori o vedeam.
Este vorba de reclama cu bătrânelul prăfuit, locuit de gângănii, ţesut în pânză de păianjen, ca un cocon împuţit, unsuros, jerpelit şi puturos.
Nişte domni veniţi de prin ţări robotitoare şi bocănitoare întru neobosit progres, cu inimile însufleţite de dorinţa de a vinde poporului român ciocane, şurubelniţe, şublere şi micrometre şi înverşunaţi de sacrificiul unor ore preţioase de somn pe altarul îmbuibării afacerii, au găsit formula de marketing perfectă pentru a ne vinde până şi ultimul şurubel produs de ei!
Aşa cum bine ştiu aceşti domni, românul îşi petrece viaţa în sufragerie la televizor sau în curte, pe un scaun la soare, fiind nedespărţit de maillot-ul alb, chinezesc şi de şlapii gris perle cu miros de DTT. Singurele momente care îi produc revoluţii interioare îndeajuns de puternice cât să-l determine să iasă din jeg şi din reverie sunt revoluţiile gospodăreşti.
Abia atunci românul se scutură de praf şi de omizi, îşi leapădă zdrenţele, se spală, îşi rade barba şi, înveşmântat cu hainele bune de mers la slujba de Înviere, se apucă să schimbe caloriferele, să monteze garduri, precum şi alte ghiduşii meştereşti.
Mare noroc am avut că oamenii ăştia ne-au adus aminte cum arată un gospodar adevărat! Şi mare noroc am avut cu trusa lor de scule care să ne facă să ne dorim să fim un gospodar adevărat!
Dacă aş fi total lipsită de eleganţă, i-aş fi sfătuit pe domnii cu reclama să îşi ia ciocanele, şurubelniţele, şublerele şi micrometrele şi să şi le bage… în sfârşit, cum eu sunt din cale afară de elegantă, mă opresc aici!
