Trebuie să admiteţi, nu numai eu, că sărbătorile de iarnă sunt zile grele. E perioada în care românii uită că nu au bani, Ponta minte şi Băsescu e tot la Cotroceni, dând asaltul tradiţional asupra magazinelor. Magazinele, la rândul lor, se lasă cu încântare cucerite, mărind tot tradiţional preţurile, în cinstea ocupanţilor. Hypermarketurile cu discounturi au cozi formate la intrare de la prima oră, numai din vajnicii şi luptătorii noştri pensionari. Odată deschise porţile, se bulucesc asupra grămezilor de hrană cu o febrilitate ce ar putea face un neavizat să creadă că s-a reîntors epoca multilateral dezvoltată şi nu o “să se ajungă la toţi”. Deşi e destul pentru toată lumea, momentul n-are farmec dacă nu te împingi puţin în căruciorul altuia sau nu îi iei cuiva mai vârstnic banana din mână. E un popor bântuit de o foame istorică, aşa cum bine le zicea tribunul Vadim; ajuns şi el acum famelic din procesele cauzate de rostirile lui istorice şi dispus să-l scoată la vânzare pe Avram Iancu.
Dar luptele grele din magazine sunt numai preludiul învârtoşării; urmează încleştările din bucătării, cu fierberi, coaceri şi prăjiri intense. Recunosc că, personal, m-am retras de mult din activitatea asta, ajutată de valul corporatist revărsat peste România. Nu mai coc nimic, în afara scenariilor secrete vizavi de toaletele noi ale colegelor. Refuz să fac ca mamaie, care bucătărea nopţi albe nedostoievskiene, pentru a adormi la startul petrecerii propriu-zise, ajutată şi de ţuiculiţa ce ar fi trebuit să-i facă doar poftă de mâncare. Praznicele de sărbători sunt, în sine, o feerie cu cârnăţăraie, piftii, caltaboşi, vin roşu vârtos şi vaietele de după, ale prăznuitorilor şi ale salvărilor cu cruce neortodoxă. Dacă orgia carnală din farfurie vine şi după o salutară perioadă de post, efectul maxim e garantat. Ficaţii româneşti (nu cei din friteuze) trec la un contraatac năucitor, susţinuţi pe flancuri de trădările fierei şi ale stomacului îngreţoşat. Se dau bătălii care, la pachet cu salariul atractiv cunoscut, îi fac pe mulţi medici să realizeze că, până la urmă, şofer pe o ambulanţă în UE e o alegere înţeleaptă.
Însă punctul de vârf, climaxul cel mare al celebrărilor, abia de-acum se iveşte. El vine cu vizitele obligatorii înspre sau dinspre rude şi prieteni, când nu se face cumva să respingi noi mormane de sarmale, fripturi şi torturi bogat însiropate; toate anulând rapid eforturile de peste an cu diete disociate în fel şi chip şi cu rezultate în sute de grame lepădate de-a lungul lungilor luni de tortùri. Plus momentele sublime când, aflată în deplasare, trebuie ca la întoarcere să faci genuflexiuni cu El în braţe, nici ţuica gazdei nefiind ceva de refuzat în vreun fel.
Trag o linie de adunare şi spun ca la început: sărbătorile de iarnă sunt cele mai grele zile ale istoriei româneşti, de la apariţia porcului şi până o zbura el, sătul să mai facă poftele înfulecătorului biped. Dar, ca de obicei, vom învinge încă o dată. Nu ne împiedicăm noi de o intoxicaţie alcoolică şi alimentară, corelată cu golirea buzunarului. Numai senzaţia de după când, uşuraţi la portmoneu, vom înjura din nou Guvernul care nu ne dă destul face toţi banii!
Exclusiv online
