HomeSocialÎncercarea de a face dintr-un lac o mare

Încercarea de a face dintr-un lac o mare

Multă vreme am tratat superficial, cu zâmbetul pe buze, problema relațiilor dintre români și unguri. Eram și tânăr și, în mintea mea, îi îmbrățișam cu dragoste pe toți oamenii de pe Pământ.

Înainte de 1989 am călătorit în Ungaria, împreună cu un prieten de-al meu, ardelean. Mi-au plăcut cel mai mult satele, frumos colorate, și femeile, și ele frumoase colorate. Lacul Balaton, atent amenajat din punct de vedere turistic, avea totuși și ceva ridicol, din cauza intenției vădite a localnicilor de a face dintr-un lac o mare. La plecarea din Ungaria, înainte de a mă urca în tren, i-am spus translatoarei noastre că, dacă mă lasă s-o sărut, îi dau Transilvania. Având umor, ea mi-a îndeplinit cererea, dar eu, odată urcat în tren, am deschis geamul și i-am strigat:

− Nu-ți mai dau Transilvania.

Prietenul meu ardelean nu numai că n-a râs la această glumă (este adevărat, puerilă), dar s-a supărat pe mine … pentru totdeauna.

M-a mai amuzat o întâmplare povestită de o prietenă a mea, evreică, după întoarcerea ei dintr-o vizită în Israel. Ea asistase acolo la o discuție dintre un evreu originar din România și unul originar din Ungaria. La un moment dat, când discuția degenerase în ceartă, primul i-a spus celui de-al doilea:

− Lasă că știu eu ce vreți voi: să ne luați Transilvania!

Când am fost la Târgu-Mureș, am mers împreună cu doi scriitori de limba română la un restaurant, să mâncăm. I-am văzut schimbându-se la față:

− Ce ne facem? Restaurantul unde mănâncă de obicei românii e închis. E deschis numai cel frecventat de unguri.

Mi s-a părut absurdă agitația lor interioară, dar, intrând în restaurant și așezându-ne la o masă, n-a lipsit mult să luăm bătaie. Pentru că am cerut o salată ca aperitiv, chelnerița ne-a admonestat, zicându-ne că se vede că suntem români pentru că nu știm când anume se mănâncă salata.

Însoțitorii mei au bătut în retragere, eu însă l-am chemat pe șeful de sală, să o reclam pe chelnerița obraznică, iar el a repetat că suntem needucați și că nu ne poate servi. Ceilalți chelneri s-au strâns și ei amenințători în jurul nostru și a trebuit să părăsim restaurantul.

Mi-a dat de gândit această întâmplare. Apoi, am citit un text al lui I.L. Caragiale, publicat în 1909 în „Universul“, în care îi face portretul unui ungur cunoscut de el la băi:

„Mi-a spus că el mănâncă mai bucuros, şi mai cu poftă chiar, săpun învelit într-o etichetă tricoloră maghiară decât caşcaval învelit în hârtie simplă albă.“

Cel mai tare m-a uimit nu fanatismul etnic, ci prostul gust al unei asemenea declarații. Din punctul meu de vedere prostul gust este cauza răului în lume (exemplul suprem fiind comunismul). Armata maghiară care a ocupat fără să întâmpine nicio rezistență Ardealul după Dictatul de la Viena din 1940 (armata română se retrăsese în prealabil, conform înțelegerii) a atacat cu șarje de cavalerie sate românești pașnice (spintecând bărbați, femei și copii) pentru a trăi frisonul revanșei, după înfrângerea din primul război mondial. Un fel de masturbare grotesc-criminală pe câmpul de luptă.

Și iată că de curând, de ziua maghiarilor, vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt și președintele Consiliului Județean Covasna, Tamas Sandor, au defilat CĂLARE la Târgu-Secuiesc. Iubiți poeți admirați de mine, Markó Béla și Kelemen Hunor, m-aș bucura ca măcar în sinea voastră să fiți oripilați de prostul gust al unui asemenea gest!

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare