Un copil de gimnaziu dintr-o școală din oricare școală din România zilelor noastre(loazele sunt deja de același calibru), pus să facă o compunere liberă despre opera scrisă a lui Ion Creangă, a ajuns la concluzia că poveștile “Amintirilor” au fost scrise „într-o zi în care Nică s-o dus la scăldat şi când a ieşit din apă s-o trezit că i s-o furat hainele şi s-o inervat şi o sărit gardul şi o scris Amintiri din copilărie”.
Descrierea unui „Peisaj de iarnă”, în viziunea unui alt produs al actualei școli românești arată cam așa: „Eu şi Ionuţ am mărs la Şuior în excursie. Zăpada se aşternuse ca o burtă. Undeva la mijloc se vede un vârf de brad ca un buric. Într-o margine de tufă de stini (spini – n.m.), ca nişte mâini, se afla o ptitoaie (ciupercă – n.m.) mare”.
Iar dacă este s-o luăm pe “parleivufranse”, descrierea unei excursii în Franța devine demnă de Mister Bean (celebru caracter comic jucat de un celebru actor englez): „Tren TGV est grand et aglomerat. Pe a deux vagon, ils ori pierdut. Quant ils dat jos din tren, au ajuns dans le Paris, ce non dans le Franţa. Atunci am zis au revoir enfants”.
Da, știu că vă cam umflă râsul – pe mine mă umflă plânsul…Normal ar fi să ajungem la aceeași concluzie: o parte dintre copiii care fac „școală” în România sunt, practic, analfabeți la modul irecuperabil. Școala românească produce școlari cu imaginație de nivelul “Vacanța Mare”, “Serviciul Român de Comedie” și cam atât. Imaginația acestora provoacă adevărate cascade de râs – dar nu este râsul nostru.
Totuși, imaginarul acestor copii are o bază solidă: modul în care li se predă materia. Și, mai ales, de către cine. Plătim armate de profesori pentru materii inutile și, după rezultate, niște imbecili, pentru acelea utile.
