Tinerii care acum postează pe internet ce le trece prin cap, jignesc pe cine vor ei şi preaslăvesc vremurile de fericită dictatură a lui Burebista, Vlad Ţepeş şi Ceauşescu ar trebui să ştie cine a fost Gheorghe Ursu. Şi cum un om poate fi asasinat de Statul al cărui cetăţean este pentru vina de a-şi posta convingerile intime în jurnalul personal, fără expunere publică.
Pâra strămoşească, perfecţionată până la sublim în timpurile fanariote, a dus la moarte personaje ilustre ale istoriei româneşti. Doar că atunci călăii soseau din afară, cu firmane de la sultan sau împuterniciri împărăteşti. Asasinarea inginerului Ursu a venit de la fraţii lui de cetăţenie, începând cu binevoitoarea colegă care l-a turnat pentru jurnal şi până la criminalii cu epoleţi, aprigi executanţi de ordine şi apărători ai Patriei de agresiunea malefică a notiţelor casnice. Pentru că nu-i plăceau Ceauşescu, politica economică a Statului şi privaţiunile rezultate de aici, Gheorghe Ursu a fost bătut în arest ca pentru erezii cosmologice pe timpurile Inchiziţiei. Moartea lui a eliberat naţiunea de pericolul năprasnic al imaginii proprii în oglinda hârtiei ascunse de ochii autorităţilor. Lumea a fost mai bună după plecarea lui, iar făptuitorii s-au felicitat pentru vigilenţă şi onorarea datoriei faţă de ţară.
Poate că tinerii de care am făcut pomenire la început cred că astea sunt simple poveşti, ei fiind liberi să şi-o bage în cine, unde şi cum vor ei, fără oprelişti. Au fost însă vremuri când ascultatul radioului fără autorizaţie era un delict şi când ligheanele pe casă în rol de Antene aduceau ochilor noştri mirifica lumină TV bulgărească. Toate astea s-au dus în amintire sau uitare prin moartea altor tineri în decembrie ’89; lovitură de stat sau nu, revoluţie, răscoală, complot capitalist sau al Marelui Frate socialist, nu definiţia evenimentelor i-a scos pe cei împuşcaţi în stradă; ci setea de neîngrădire, cea care astăzi le dă dreptul oricăror inculţi cu tastatură să-şi verse puţinătatea minţii şi a educaţiei pe unde le doreşte neuronul. Şi să protesteze liber contra libertăţii, democraţiei, capitalismului şi orice cred ei că e cauza golului lor din portofel.
Ofiţerul de Securitate care a condus “ancheta” soldată cu moartea lui Ursu e un pensionar liniştit, cu pensia cât mai multe salarii populare şi perfect împăcat cu propria lui conştiinţă de fost slujbaş patriot. Pentru asta tocmai a primit ca recunoştinţă un NUP din partea Tribunalului Militar, menit a-i încununa merituoasa activitate de apărare a neamului. Un neam care nu iese în stradă pentru o chestie aşa de mainstream, preferând lupta cu corporaţiile străine venite să ne deranjeze zăcămintele naturale de dedesubt şi obiceiul străbun de a dormi deasupra lor, la loc cu verdeaţă şi grătar.
Prin decizia Tribunalului, Gheorghe Ursu rămâne ce a fost: duşman al Poporului, iar călăul său cetăţean respectabil, savurându-şi libertatea de a povesti prin parcuri cum a construit el România de azi, cu mâna pe pulan. Alături de vajnica turnătoare care i-a dat de muncă, ajunsă acum, probabil, o bunicuţă mândră de nepoţii ei şi de neputinţa fostului coleg de a-i privi pe ai lui de pe aceeaşi bancă pământeană. Au de ce să fie mulţumiţi, mulţi dintre urmaşii celor căzuţi în decembrie au întors armele şi pun flori pe amintirea Marelui Cârmaci, fără să dea doi bani pe cea a unora ca Gheorghe Ursu. Să-i păstrăm acesteia din urmă şi Justiţiei Române un moment de reculegere, fiecare după momentul lui de înţelegere.
Exclusiv online
