Am aproape o lună de când am ajuns în America. Viața mea începuse să capete, și aici, un iz de rutină. Cu oricât de mulți oameni locuiești, până la urmă fiecare își găsește locul, iar întâmplările amuzante devin din ce în ce mai rare. Singura noastră speranță de palpitație, era să ne trezim într-o dimineață cu poliția la ușă, așa cum ni s-a tot promis de când ne-am mutat aici, în casa imigranților.
Știam că urmează să fim evacuați de când am ajuns. Așa ne-au informat cei care deja stăteau acolo. Așa i-am informat și noi pe cei care au ajuns ulterior. Dar trecuseră atâtea dimineți de atunci, încât începusem să bănuim autoritățile americane de incompetență.
Dimineața asta, în schimb, poliția ne-a trezit la realitate. La propiu ne-au trezit, la ora șapte casa noastră era toată un sforăit și o bășină. Un echipaj de doi polițiști au intrat peste noi. Cred că au folosit metoda polițistului urât și a celui frumos, că răi au fost amândoi. Ne-au spus că avem 15 minute să părăsim locuința.
Cu dexteritate am adunat toate lucrurile de strictă necesitate. Iar în timpul rămas am început să adunăm și ce nu era neapărat necesar. Am luat un bax de apă, niște saltele, filtrul de cafea plin, un lighean și niște căni. Proprietarul a început să schimbe yala la ușă, în timp ce polițistul mai căuta imigranți cu lanterna prin casă. Eram mulți și înțeleg de ce aveau senzația că le-a scăpat cineva. Aici circulă stereotipul că mexicanii ar fi mici și nespălați, dar chiar nu era necesar ca polițiștii să se uite și sub chiuvetă după ei.
Dimineața am ars-o pitoresc. Ne-am băut cafeaua printre saltele, la piscina complexului. Într-adevăr, zahărul îl uitasem în casă și am fost nevoiți să o bem amară. Un alt acoperiș nu ne-a fost greu să găsim. Ne-am dat seama că, la câți suntem, ne permitem să luăm și o cameră la un hotel de cinci stele. Am găsit repede un hotel de trei stele lângă aeroport, ne-am ascuns mexicanii în valize și am mai economisit niște bani pe cazare și pe autobuz.
