Viața în America nu este ușoară, dar în nici un caz nu e nici stresantă. Cel puțin pentru imigranți, foarte rar se întâmplă ca job-ul să te consume psihic. Șefii încearcă să pună presiune pe tine. Cine se lasă păcălit chiar își merită soarta de ospătar. Un chelner stresat este la fel de caraghios ca un parlamentar dormind.
Eu m-am angajat ca parcagiu. Am diferite sarcini în funcție de zi și de dispoziția șefului. Cel mai mult țin un semn cu o săgeată care indică spre parcare. Dacă aș fi în România, aș spune că sunt marketing managerul locației. Dar sunt maxim un bufon în stradă în zilele mele bune, când mă distrez cu oamenii din intersecție. În zilele rele sunt doar un exemplu negativ, care să-i sperie pe tinerii americani cărora nu le place școala.
Patronul companiei e un imigrant brazilian ajuns milionar din jecmănit cetățenii Hollywoodului. Parcarea costă mai mult decât rata pe o săptămână la un Logan. Nimeni nu te stresează să fii politicos cu clienții, fiecare om poate fi păcălit o singură dată să plătească 25 de dolari pentru câteva ore de parcare. Mie cu unii chiar îmi face plăcere să fiu politicos. Le spun încă de la intrare unde își pot lăsa mașina mai ieftin.
Când am stat prea mult în soare, șefului i se face milă de mine. Mă cheamă să mă bucur de aerul condiționat din mașini și să le parchez între timp. Până acum nu am dat de una fără aer condiționat, rar dau peste una fără senzor de parcare și motor de avion. Ai putea crede că e stresant să parchezi atâtea milioane de dolari pe zi, nu e.
Dacă mi se întâmplă să julesc o mașină iar șeful nu mă vede, nu spun la nimeni. Apoi sper ca clientul să nu observe. În cazul în care șeful m-a văzut, îmi zice să nu spun la nimeni că poate avem noroc și clientul nu o să observe.
Se pare că America nu a ajuns grozavă de la zâmbetul cu care își întâmpină chelnerii clienții. Eu zic să-i lăsăm și pe ai noștri în pace. Să fie morocănoși. Este firesc așa.
