HomeSocialMarijan

Marijan

          Când eram mică mama mă lua cu ea la serviciu. Memoria nu mă lasă să-mi amintesc dacă asta se întâmpla în vacanţe, sâmbăta sau în oricare altă zi. Ştiu doar că se întâmpla destul de rar. Astăzi cred că lucrul ăsta ar fi de neînchipuit.
          Fabrica de ţesături Suveica nu mai există, au dărâmat-o unii care au trântit în locul ei un bloc făcut din hârtie şi carton, pe care îl vor vinde la preţ de castel la Monaco. Era undeva aproape de Bucur Obor. Chiar şi în timpurile ei bune, fabrica arăta tot veche şi coşcovită, iar la birouri se ajungea pe o scară îngustă, şerpuită. Pe jos, linoleum jupuit, un mobilier din lemn gălbui şi străbunicile computerelor de astăzi. Mirosea a nechezol pus într-o cutie veche de nes pe care se sprijinea un fierbător uşor ruginit. Geamurile mari, murdare. Şi-un praf gros în care dansau mii de scame albe.
Din timpurile alea au mai rămas doar nişte ştergare de bucătărie imprimate cu un calendar 1978, în şifonier la mamaie, şi-o obsesie. Vă explic imediat care e.
          Chipurile colegelor mamei s-au şters în timp din mintea mea, dar restul e intact. Mi-o amintesc îndeosebi pe una dintre ele, pe care o strigau „Marijan”. Purta fuste tovărăşeşti din stofă groasă, trase peste pulpele groase, şi bluziţe cuminţi din garofiţă, avea o voce stridentă şi subţirică, vorbea porcos că aşa dădea bine, povestea despre bărbaţii care chipurile îi dădeau târcoale, vindea săpunuri Fa, ţigări Kent şi BT. Dar cel mai des povestea despre bărbatul ei, un mototol, pe care-l luase pentru că ea era fată amărâtă de la ţară şi el avea casă în Bucureşti. Îşi căina viaţa cu el, se văita că trebuia să-i gătească lui şi copilului pe care-l avea cu el, să spele şi să calce. Anumite detalii legate de ce se întâmpla în dormitorul ei, pe care nu le înţelegeam atunci, nu-mi dispar din cap nici acum, după atâţia ani. Când se plângea afectată c-a stat o zi întreagă în picioare în bucătărie, pregătind sarmale şi plăcintă cu mere, avea un ton grav, gospodăresc, de parcă ar fi fost singura-n lume care ştia să facă aşa ceva. Şi chiar aşa îmi şi păreau toate, unice, pentru că gătea şi mama bucatele astea, dar ale Marijanei trebuie să fi avut o savoare aparte, între spiţerie şi vrăjitorie. Ce folos însă că n-avea cine să aprecieze aşa comoară de femeie.
          Mă pupa cu zgomot, înţepându-mă cu smocul de păr care-i ieşea din negul de deasupra buzei şi pe care şi-l tăia cu forfecuţa de unghii nu suficient de des. Scotea câte o ciocolată chinezească, în foiţă aurie, şi-mi zicea să nu fiu proastă ca ea când o să fiu mare.
          Când am primit de Crăciun un set de oale-jucărie mi-am dat seama că nu vreau să fiu Marijan. Îmi stricase, fără să vrea, un vis pe care îl au mai toate fetiţele: jocul de-a gospodina.
          Eram deja adolescentă şi-am văzut într-o zi un bărbat firav, roşu de atâta băutură, cu capul în piept de atâta nenorocită viaţă, şi mi-am imaginat-o pe Marijan aşteptându-l nervoasă acasă. La o operaţie acum mult timp, ultimele cuvinte pe care le-am auzit, paralizată de teamă, înainte ca anestezia să-şi fi făcut efectul, au fost ale doctoriţei care se sfătuia cu o asistentă dacă să gătească fasole cu afumătură sau musaca în ziua aia. Puteam să jur c-o zărisem tot pe Marijan, cu zâmbetul ăla amar care lăsa să i se vadă rujul imprimat pe dinţi.
          Lumea se aşteaptă să suplineşti lipsa instinctului de gospodină cu o educare continuă a voinţei până când ai putea să-ţi intri în rol naturală şi, mai ales, doritoare. Rolul vieţii tale. Pentru că societatea e bună şi înţelegătoare îţi poate trece cu vederea lipsa vocaţiei de fată bună, dar nu-ţi poate ierta lipsa voinţei de a te înregimenta de bunăvoie „în rândul lumii”.
          Nu trece nicio zi fără să le ascult pe doamnele care-şi povestesc ce au gătit aseară, câtă sare au pus, că au schimbat lenjeria de pat, cum fac ele blatul de tort şi de ce reţeta lor e cea mai bună, cât de mult le iubeşte „al lor” sau cum s-a ameţit el la petrecere şi ele s-au supărat rău. Apoi sună acasă din 5 în 5 minute pentru a întreba de câte ori a folosit copilul oliţa şi dacă a păpat cărniţa de pui cu piele sau fără.
          Există o lipsă de decenţă voită în dezvăluirea vieţii de familie oriunde şi oricum, pe care o permitem pentru că… e firesc. La fel de firesc ca folosirea toaletei, doar că-n cazul ăsta nici nu ne mai obosim să închidem uşa.
          Nu ştiu ce face acum Marijan, poate că frământă aluatul pentru vreo plăcintă şi aşteaptă, cu nerăbdare, să înceapă un nou episod din Suleyman. Dacă aş vedea-o, n-aş şti dacă să-i mulţumesc sau s-o cert pentru că din cauza… sau datorită ei am ajuns astăzi să scriu asta.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare