Mi-a telefonat Moartea:
− Vin să te iau. În zece minute sunt la tine…
Am încremenit. Știam că o se întâmple și asta, dar credeam că va fi cândva, într-un viitor îndepărtat.
− Nu sunt pregătit.
− Te iau și nepregătit.
− Asta-i culmea! Îmi mai trebuie cel puțin o săptămână ca să termin cartea la care lucrez.
− Nu mă interesează. Termenul nu se discută, e implacabil. Am întrerupt eu, odată, și un act sexual, cum să nu întrerup scrierea unei cărți?
− Dar e o carte foarte bună… Apariția ei va fi un eveniment.
− Așa spun toți. Și apoi, chiar dacă ar fi foarte bună, de ce s-o termini? Ar atrage și mai mult atenția rămânând neterminată. Pretinzi că apariția ei ar fi un eveniment… Dar încetarea ta din viață nu va fi un eveniment? Toate canalele TV vor transmite știrea.
− Le dai o mare satisfacție adversarilor mei literari…
− Le vine și lor rândul. Oricum, le sunt recunoscătoare, ți-au scurtat foarte mult viața. Cine știe cât mai trăiai dacă nu te hărțuiau ei… Mi-ai fi pus la grea încercare răbdarea…
− Dar chiar ești Moartea? Dacă e o farsă?
− Ai să te convingi în curând. Mai sunt opt minute până vin.
− Stai, stai! Nu chiar atât de repede! Nu am nici măcar sicriu…
− Se găsesc pe toate drumurile. Dacă vrei, îți dau numărul de telefon al unei firme de servicii funerare. Poți să faci comanda și telefonic.
− Doamne, ce înspăimântător! Ești chiar Moartea! Te recunosc după lipsa de umor.
− Sunt chiar ea. Nu există o Moarte interimară sau adjunctă.
− Și cum am să mor?
− De inimă.
− Cum m-ai găsit? Credeam că sunt la adăpost de tine aici, în Estul sălbatic.
− Cunosc bine România. Este țara pe care o prefer.
− De ce?!
− Pentru că aici ai parte mereu de surprize. În Germania aproape toți mor de bătrânețe, în patul lor. În România apar zilnic noi feluri de a muri.
− Știu, chiar eu am descris, într-o carte a mea, modul neobișnuit în care a murit tatăl unui prieten de-ai mei: i-a căzut un porc în cap.
− Da, da, mi-amintesc întâmplarea. Trecea pe stradă când un porc crescut de cineva într-un balcon de la etajul a sărit peste parapet și a nimerit în capul lui. Ce-am mai râs atunci! Poftim, ne luăm cu vorba, iar timpul trece. Peste patru minute vin să te ridic. Pot să-ți îndeplinesc o ultimă dorință. De exemplu: să conduc tot azi pe lumea cealaltă persoane pe care le detești, ca să te simți răzbunat. Știu, din ce scrii, că nu-i iubești deloc pe Ion Iliescu, Dan Voiculescu, Crin Antonescu, Victor Ponta… Vrei să-i iau cu mine?
− Doamne ferește! Ar însemna să nu scap de ei nici pe lumea cealaltă!
− Mai ai trei minute.
− Tot îi dai cu minutele. Mă omori cu chestia asta!
− Cu asta mă ocup.
− Trebuie neapărat să amâni. Mai am multe de făcut. Nu mi-am pus nici benzină în mașină…
− Nu mai ai nevoie, transportul pe lumea cealaltă e gratuit.
− N-am plătit curentul electric.
− Nici nu merită. N-ai văzut că mereu se întrerupe? Mai ai două minute.
− Nu mi-am scris testamentul!
− Nu ai avere!
− Începusem să-i fac curte unei blonde și avansasem destul de mult…
− Nu-i nimic, o să continue altul. Mai ai un minut.
− Dar lasă-mă măcar să-mi iau medicamentele. Simt că mă doare inima fiindcă nu le-am luat.
− Exact așa era prevăzut. Gata, vin!
− Nu! Nu! Nu mi-am scris articolul pentru „Academia Cațavencu”.
− Nu l-ai scris?! E grav. Asta trebuia să-mi spui de la început.
− Citești revista asta?
− Număr de număr. Fără ea m-aș plictisi de moarte. Bine, du-te și scrie-ți articolul!
− Nu mă mai iei cu tine?
− Poate altă dată.
Publicat în revista AC, nr. 16
