“Nu e așa de rău, dom’le, în România”. Aceasta este fraza cu care miticii își încep mai toate argumentările despre cum țărișoara asta cu formă de buchet de flori, sau de pește după gurile unora inclusiv a mea, o duce de la binișor în sus și că doar ne place să ne plângem.
Ceea ce nu contest, așa este, ne autosatisfacem zi de zi dând pe afară de nemulțumiri, de reproșuri de înainteeramaibine-uri, de cum nu ni se dă și nu ni se face de parcă ne-am născut cu sceptrul în mână și ambrozie la subraț și trebuie să ni se cuvină mai mult decât un loc între soare și țărână.
Problema autoarei nu este cu sindromul Goe de care suferă tot românul, ci cu acești mitici care, trăind în cercul lor strâmt precum un dos de virgină, au impresia că România e peste tot ca între apartamentul lor și clădirea de birouri în care tastează nervos pe facebook în orele de pauză între pauzele de lucru.
Mitică se trezește dis-de-dimineață, se spală pe dinți cu periuța lui pe care o schimbă o dată la trei luni, se îmbracă frumos cu cămășile călcate de doamna care îi face curat o dată pe săptămână în casă, coboară din bloc, nu își verifică poșta pentru că totul vine pe e-mail acum, se suie în mașină, dă drumul la o spălare pe creier matinală la Kiss, Zu și alte radiouri. Dacă e cult, dă pe RFI și ascultă știri importante pe care nu prea le înțelege pentru că sunt cu Comisia Europeană și cu politici publice, legi și alte mărețe împliniri, din care trage cuvinte care sună deștept ca să le folosească la bere în weekend. Apoi ajunge la cafenea, își ia cafea To-Go și apoi urcă în birou unde își salută colegii și e gata de o zi de muncă asiduă.
Îl pasionează problemele comunității, distribuie pe Facebook anunțiri de adopții căței, se supără când îi defrișează cineva parcul din cartier, cochetează dacă să pape rucola sau salata iceberg la prânz și este indignat că în unele cartiere încă mai sunt oameni care aruncă sacul de gunoi de la geam. Se revoltă ca musca în țilindru și apoi uită pentru că nu mai are timp să iasă și la un protest micuț că a plătit prea mult abonamentul la World Class ca să nu se ducă la sală.
Pe partea cealaltă, românul statistic se trezește undeva în Fălticeni, se spală pe dinți doar dacă a văzut că a bălit pe pernă, cu periuța lui pe care a cumpărat-o în 2012, se decide că nu va contribui și azi la sporirea consumului (uriaș) de patru bucăți de săpun pe an pe cap de locuitor, se îmbracă cu hainele purtate și ieri și iese pe ușă agale spre stația de maxi-taxi sau la rată. Își ia cafeaua de la automatul legat cu lanț de magazinul mixt din colțul fabricii și apoi urcă în hală unde trosnește și jumătate de Săniuță până la pauza de prânz. După amiază revine spre casă cu o mică oprire la crâșma din colț, cumpără parizer feliat, o bucată sănătoasă de telemea ocnă de sărată, două cepe medii și pâine cât încape în pungă, din care rupe și mănâncă jumătate cât stă în microbuz în drum spre casă. Spre seară mai șurubăiește pe sub mașină, se uită la un Capatos, zbiară puțin la ăla micu’ să învețe că altfel se alege praful de el și îi spune nevestii ce vrea să mănânce a doua zi. Se îmbracă în pijamalele lui cu dungi și se culcă fără să se spele pe dinți sau pe mâini după ce s-a dus să facă și un pipi, că poate nu a transpirat încă tot troscăul de mai devreme.
Fratele lui mai fraier se trezește undeva în Bălțătești că l-a enervat cocoșul, își toarnă niște apă în lighean lângă sobă, se spală pe ochi ca să îi poată dezlipi cum trebuie, se întreabă dacă e joi, că aia e ziua în care își schimbă chiloții și șosetele, constată că e abia luni și trage pe el izmenele și nădragii, că are de mers să hrănească orătăniile. Bea repede o dușcă de lapte pus la prins pe geam și în drum spre cotețe, trece și pe la buda din fundul curții unde vede că a uitat, din nou, să pună hârtie igienică așa că o scutură mai energic de data asta. O oră mai târziu a terminat de hrănit dobitoacele și se așează pe prispă. Scoate din buzunar telefonul dăștept primit de la Vodafone, pentru că orice român are voie să se simtă cioban(ul Ghiță) chiar dacă nu are apă curentă și așteaptă să îl strige femeia din casă că îi gata omleta.
Mănâncă la fel de multe calorii precum un department întreg de HR dintr-o multinațională, face cruce, mulțumește pentru masă, trezește copiii și îi trimite la școala care stă să cadă pe ei din sat și el se ocupă de-ale grădinii, discută politică peste gard cu vecinul, bea un Neumarkt la birt pe seară și se culcă după știrile cu Andreea Esca și ocazional, după Mircea Badea dacă nu e ostenit. Nu își bate femeia și azi că a bătut-o ieri când a uitat să îi coasă budigăii. În colț, după sobă sforăie cu placa clănțănind mamaie care, deși i-a dat țiganca din sat în bobi că nu mai prinde mai mult de 10 pensii, iaca încă se ține bine.
Dragi mitici, ei sunt mai mulți decât voi. Ei sunt infinit mai mulți decât voi. Când vi se pare că am ieșit din grotă vă invit să faceți o terapie scurtă în Gara de Nord să vedeți cum arată de fapt România. Luați o cafea la pachet de la McDonalds-ul din gară și fumați o țigară pe peronul central și priviți în jur. Avem probleme mai grave decât că nu separăm plasticul de carton și că Patrocle nu a fost adoptat nici azi. Stați la cozi la taxe? Încă avem ghișee pentru că o mare parte dintre noi încă nu știm să scriem singuri. Să facem acest micro-exercițiu în care mergem și ne uităm un sfert de oră pe săptămână la oamenii care de dau jos și se suie în trenurile care trag ostenite în gară și să ne aducem aminte că un popor nu înseamnă imediata noastră vecinătate, colegii de serviciu și ieșirile noastre la bere. România profundă e mai puțin profundă decât ne-am dori să acceptăm.
