Nu cu mult timp în urmă, şi oricum pe o vreme de ţi se usca sufletul de-atâta arşiţă, m-a vizitat o prietenă care, copil fiind, juca şotron în faţa turnului Eiffel, deci o franţuzoaică sadea. Mă căpiase să-i arăt „Bucureştiul adevărat” şi mi-a luat o singură zi s-o lecuiesc pe viaţă de dorinţa de aventură, după ce-am plimbat-o numai cu RATB-ul, în care nu era nici urmă de aer condiţionat.
Văzând-o aşa de dărâmată după o zi absolut banală pentru noi, m-a cuprins remuşcarea şi-am vrut s-o duc într-un loc frumos să-şi odihnească picioruşele umflate ca două butoiaşe şi s-apuce să-şi usuce tricoul leoarcă de sudoarea groazei de-a se fi văzut singură la Gara de Nord, unde eu mă amuzasem pitindu-mă de ea, nu înainte de a-i fi şterpelit portofelul. Asta ca învăţătură de minte că, deşi îi făcusem instructajul de acasă despre cum să-şi apere geanta ca o fiară, o ţinea la spate, nepăsătoare, de parcă s-ar fi plimbat la ea acasă, pe Champs Élysées. Cu aşa atitudine, nici nu te poţi supăra dacă ţi-o fură! Da, dacă ai ţine geanta în faţă, strâns lipită de corp, cu mâinile încleştate şi gata în orice moment să lupţi pentru ea, abia atunci te-ai putea indigna c-au reuşit să ţi-o înhaţe sau că ţi-au tăiat-o!
Ne-am oprit la o cofetărie cochetă de pe Calea Victoriei şi pot să jur c-am văzut o lacrimă de recunoştinţă în ochii ei. Era atât de fericită că nu vedea nici muştele care se răcoreau cu picioruşele adânc înfipte în îngheţata din vitrinele care arătau a fi fost spălate la paştele… cailor sau se distrau năclăite în crema de margarină prelinsă din prăjiturile mult prea ostenite. N-a văzut nici când chelneriţa i-a adus apa într-un pahar care purta deja rujul şi amprentele altei femei sau când i-a vărsat ceaiul negru pe poşeta din piele întoarsă albă ori când i-a trântit borcanul de zahăr pe masă după ce avusese impertinenţa de a cere „un peu de sucre”.
Când să ieşim din cofetărie, cel mai mare păianjen pe care l-am văzut în viaţa mea, şi aici intră şi toate dihăniile de pe Animal Planet, s-a aşezat ameninţător pe clanţă şi dădea să muşte din franţuzoaica noastră care a început să zbiere şi nu s-a mai oprit din fugă până la aeroport! M-a sunat să-mi spună c-a pierdut două zboruri spre Paris, că n-a putut sub nicio formă să mai iasă din toaleta aeroportului, se pare că muştele alea n-au avut inima s-o lase să plece fără o indigestie!
Ar fi trebuit, poate, să mă simt vinovată ? Păi ce vină am eu că fata a fost dornică de aventuri periculoase în micul şi mioriticul Paris şi n-a putut să suporte atâta adrenalină autohtonă?! Că nu-i de şagă, noi ne antrenăm de-o viaţă pentru jungla asta!
