Într-o atmosferă caldă, tovărăşească, dar încărcată de vibraţie patriotică, neasemuitul, unicul şi irepetabilul cârmaci Crin Antonescu, cel mai iubit fiu al poporului de asistaţi, puturoşi, flecari şi ţepari care constituie o însemnată parte a populaţiei României, a fost reales în fruntea Partidului. Scriu Partid cu „P” mare pentru că abia acum, după aproape un secol şi jumătate de existenţă, PNL a devenit un adevărat partid. Un partid în care disidenţii sunt striviţi fără milă, deviaţioniştii marginalizaţi fără ezitare şi în care nu există decât o singură voinţă, un singur cap şi un singur Führer. Un partid pe care până şi răposatul PCR ar fi fost gelos, căci nu găseai la comunişti câţi turnători, securişti şi oportunişti găseşti astăzi la liberali.
Copleşit de uralele şi ovaţiile adulatorilor care dorm cu poza lui sub pernă (cică imaginea ar avea calităţi soporifice şi ar face minuni în bufeurile de menopauză şi în insomniile cronice!), Crin Antonescu a ţinut un discurs plin de blablauri şi clişee, cu patria, famelia lui cea mare, şi Partidul, famelia lui cea mică. Dar cel mai gustat moment al serii a fost discursul lui Sir Graham Watson, membru al unui partid tovărăşesc prieten din Albion şi personaj care a văzut comunismul doar în poze. Gândindu-se, probabil, la crăpelniţa de după congres, englezul a vorbit exclusiv în termeni culinari, apreciind totuşi că România poate să le ofere străinilor şi ceva mai bun decât Chardonnay şi ciorbă.
Sigur că le poate oferi şi ceva mai bun, Sir, da’ ai greşit matale congresul! Dacă voiai ceva mai bun, mai proaspăt şi mai fără calorii, la PSD trebuia să te duci, că tinerele pesedizde ale lui Robert Negoiţă te-ar fi aşteptat nu doar cu braţele, ci şi cu picioarele deschise! Dar, dincolo de bunătăţi şi de bunăciuni, o altă frază folosită de englez a făcut deliciul sălii: „Putem să-l învingem pe Băsescu, putem să-i învingem pe cei din Partidul Popular European, nu există porc atât de mare încât ursul liberal să nu-l înghită!”. Ei, cu chestia asta le-a pus capac delegaţilor la congres, care au priceput, în clipa aia, că urmează, după atâta antren, fleicile de porc şi sărmăluţele cu mămăliguţă şi au început să saliveze pavlovian.
De fapt, cred că englezul a vrut să spună nu ursul, ci URSSul liberal, dar al doilea „s” nu s-a mai auzit în vacarmul sălii. Fiindcă e elementar, dragul meu Watson, că PNL este un fel de PCUS pe stil nou, gregorian. Dacă n-aţi avea voi, socialiştii europeni, acelaşi orb al găinilor care îi făcea pe naivii voştri bunici să laude „împlinirile din Uniunea Sovietică, primul stat al muncitorilor şi ţăranilor”, dacă nu v-aţi lăsa îmbătaţi, pe lângă Chardonnay, şi de priveliştea idilică pe care alde Lenin şi nepoţelul lui lipovean zis „al lui Căcărău” v-au înfăţişat-o, aţi vedea că realitatea e cu totul alta.
Că PNL, sub Antonescu, a devenit partidul unui singur om, care-şi umileşte adversarii, dar şi lingăii, cum numai Stalin ştia s-o facă. Iar congresul recent încheiat a semănat izbitor de mult cu congresele naziste sau comuniste, în care rezultatul votului se ştia înainte de vot – singura excepţie fiind că acolo nimeni nu făcea greşeala comisă ieri de liberalul cu nume predestinat Gigel Ştirbu, de a anunţa că Führerul/Generalissimul a fost ales cu 113% din voturi!
M-am numărat şi eu printre cei care sperau că, la Congresul PNL, aripa reformistă se va ridica, plină de curaj, să demaşte impostura şi fariseismul unui om ridicat la putere nu prin forţa minţii, ci prin lărgimea gurii. Am trăit o groaznică dezamăgire. Disidenţii, atât de vocali prin presă, au dat bir cu fugiţii şi singur Orban a încercat să-l înşface puţin pe Antonescu de cracul pantalonilor, dar curajul ăsta probabil că tot Chardonnay-ului lăudat de Watson i se datorează.
După congresul de ieri, PNL a demonstrat până şi celor mai optimişti liberali autentici că nu poate şi că nu vrea să se schimbe. El a devenit un partid de fripturişti, gata să meargă cu Antonescu şi până-n pânzele albe, câtă vreme au burta plină de potolul guvernării. Şi, în loc să se trezească şi să profite de haosul din PDL, spre a se impune ca principală forţă de dreapta, ursul liberal al lui Watson trage la aghioase, hibernând voios alături de un lider care-şi petrece viaţa vorbind prin somn.
