Frumoasă țară! Plină de locuri pe care merită să le vizitezi, asta dacă ar pune cineva indicatoare. Că nu ne-am permis toți GPS-uri și uite cum în drum spre Miercurea-Ciuc vrem s-oprim și pe la lacul Sf. Ana, dar ratăm intrarea prin Bixad și ne trezim kilometri buni mai încolo că o să-l vedem pe Google. Empatizăm. Era prea greu să pună pe întreg E578 măcar un indicator care să-ți spună „Lacul Sf. Ana – încolo!”. Nu-i nimic. Vedem Băile Tușnad despre care am auzit că-s superbe și… nimic. Totul pare părăsit. Am înțeles că februarie-martie e perioadă de tratament, deci trebuia să vedem babe-n costume de baie și pe role mergând prin stațiune precum fetele alea din Miami. Iar la Jigodin Băi, aceeași situație. Sunt „Băi” doar cu numele, cel mult să se mai facă duș pe acolo.
Miercurea-Ciuc îți lasă impresia că e „capitala secuimii”. Nimeni nu vorbește românește pe străzi și-n vitrine explicațiile în română sunt mici de tot, ca-n contractele cu băncile. Pare un oraș mic și cochet. Din Ungaria. Am parcat în fața Primăriei, unde ora costă 1 leu (!!!), dar până la ora 15 că apoi e gratis (!!!), și-am plecat pe jos prin oraș să luăm pulsul unguresc. Străzi înguste care dau în bulevarde largi, puburi, restaurante, bănci, loterii, cofetării și steaguri. Lupta drapelelor se dă pe fiecare stradă. Două cu Ținutul Secuiesc, unul al României, pe altă stradă-i invers, de la un bloc flutură tricolorul, la case-i invers, și tot așa. Poate „înving” cei cu mai multe steaguri. Vrei să vizitezi ceva? Nu poți. Totul e în ungurește. Case memoriale, biserici, nici măcar o plăcuță-n engleză. Vizităm steagul secuiesc din Centru, acela care a iscat scandal zilele trecute. Îl contemplăm și apoi mergem mai departe. E un steag, e o piață și o problemă demnă de Moromeții: „noi vrem pământ!”. Trec pe lângă un rom care vorbește românește. Fratili meu!
Pe strada pietonală Petőfi Sándor am intrat la restaurantul Alzo unde o doamnă ne-a întâmpinat cu căldură din ușă: „ce să fie?”. „Ca de obicei”, zic. Realizează că-s genul de client neobișnuit cu atmosfera dinainte de 1989 și-mi dă un meniu și mă poftește la o masă de unde admir decorul comunist. Ventilatoare-n tavan cu palete de plastic, flori de plastic pe masă, chinezării pe pereți, acvarii murdare și culori stridente. Meniul e tradus în șapte limbi și are multe pagini. Gulașul e picant, tocana-i picantă. Desertul, șocant, e dulce.
Cu intuiție și noroc, am descoperit Cetatea Mikó, exact lângă parcare. Nu era vreun indicator să o indice, dar când o vezi îți dai seama că merită să te apropii. Și da, pentru 5 lei biletul chiar ai ce să vezi. Un muzeu interactiv, cu proiecții, povești și mult armament de epocă.
La plecare indicatoarele-ți spun: spre Sfântu Gheorghe – stânga, Odorheiu Secuiesc – dreapta, Toate Direcțiile – oriunde.
Așa că am plecat spre Odorheiu Secuiesc…
Despre Sfântu Gheorghe
