A remarcat toată lumea că măscăriciul Ronald McDonald e amuzant și spectaculos ca un bețiv care se visează barman. Poate-n anii ’90 era spectaculos pentru prichindeii care încă jucau Portofelele pe gume Turbo, dar în ziua de azi și-un puști cu Nokia 1100 îl consideră depășit și face trucuri mai spectaculoase decât el. Și pentru că nu-i place să rămână-n urmă, Ronald s-a luat de gât cu Bobonete și s-a mutat în Las Fierbinți, unde-i mai mult decât vedetă locală la birtul comunal. Acolo face McMici pe grătar și-i invită pe toți în „Tramvaiul Distracției” unde rulează non-stop „Inimă de țigan”.
McMicii, ultima invenție McDonald’s, te fac să-ți pui semne de întrebare doar din simplul motiv că-s făcuți într-un celebru fast-food, cunoscut pentru faptul că produce mai mulți obezi decât hamburgeri. Dar dacă tot ajungi la Ronald pe moșie, și nu-ți surâde șaormeria sau patiseria din colț, să-ți spun la ce să te aștepți: poza de pe afiș e uriașă în comparație cu ce primești pe tavă și prețul meniului mediu pentru Dublu McMici e de 11 lei și ceva, bani din care ți-ai cumpăra o pâine bună, parizer și muștar. Ai pleca mai sătul de pe o bordură decât de la o masă din Mc. Dar e adevărat, mirosul și primele trei secunde de McMic sunt îmbietoare. Parcă l-ai crede pe Bobonete, nu alta. Dar, în timp ce secundele trec, apare „after taste”-ul sintetic, care rezistă mai ceva ca termopanele.
Până la urmă, dacă tot dai un ban, nu vrei să te saturi și să-ți placă ce mănânci? Care-s șansele să fie bun ceva recomandat de un ghiolban într-o dubiță?
P. S. Studiile arată diferența dintre McMic și șaormă: primul ne îngrașă pe toți, individual, a doua – doar pe Oana Roman.
