Am ascultat pe un canal autohton o emisiune cu un prezentator – care, la fel ca mai toţi prezentatorii de la noi, are nevoie de lecţii de dicţie – în care trei invitaţi: un mini-revoluţionar de la marea răfuială din ianuarie 2012, o domnişoară ONG-istă trecută de prima tinereţe care a declarat că ea nu face lucruri pentru bani, ci din pasiune (mă voi abţine), şi un măreţ parlamentar de la noi, mult prea cunoscut în ultimul timp – dezbăteau problemele societăţii româneşti şi ale becisnicei forme de guvernământ, sta-i-ar drobul şi pasca în gât de organizare statală.
După ce au decis oarecum de comun acord că cea mai mare calitate a românului este creativitatea, într-adevăr, cine s-a mai gândit până acum să bea spirt prin pâine şi să facă rachiu de pufoaică, au decis să continue cu stabilirea problemelor societăţii. După tradiţionalele violenţe domestice, lipsa de motivaţie şi negativitate, s-a decis că problema majoră din România este lipsa de dialog. Lipsa de dialog dintre societate şi guvern, dintre oameni şi instituţii şi faptul că aleşii noştri nu pleacă urechea la ce are de spus societatea civilă, cetăţeanul, omul în măreaţa lui desfăşurare de 18 milioane sau câţi om mai fi rămas după exodul latino-căpşunesc.
Cu o zi înainte să urmăresc această dezbatere drăguţă, politically correct, decentă şi foarte idealistă în scopul ei, de altfel, am mers cu trenul cale de şapte ore dinspre Capitală înspre dulcea patrie a Moldovei. La clasa I. Am comis această aroganţă de a plăti în plus, în speranţa că măcar nu îmi disloc spondiloza în scaunele mărime XS de la clasa a doua şi că nu am senzaţia că spaţiul dintre mine şi colegii de vagon este la fel de mare precum cel dintre doi liceeni amorezaţi pe după colţul blocului. Stând pe locul meu deloc comod care a costat 140 de lei la Inter Regio, vizavi de un domn îmbrăcat cu pulovăr la cele 30 de grade afară şi care mirosea a orice, dar numai a Mennen Speed Stick nu, lângă o studentă de anul III la ASE şi lângă o doamnă cu unghii false pe care şi le-a rupt încercând să îşi mute geamantanul de peste 30 de kilograme.
Doamna ne-a povestit siderată cum au pus-o, vezi Doamne, să plătească pentru un kilogram în plus la bagaj în aeroport „ce era, domnule, acolo un kil în plus. Că doar nu era o tonă. Am dat 15 euro. Hoţii ăştia de spanioli…” Domnul a aprobat-o în tăcere. Auzi ce tupeu! Să te pună cineva să respecţi un regulament. Studenta nu o asculta. Povestea la telefon cu o prietenă ultimele ştiri din feedul de Facebook şi se mira cum de colega ei grasă de bancă din liceu acum arată bine şi se mai şi mărită. „Înaintea mea. Cine-o fi crezut că ea o să fie prima, tu, fată.”
După ce am trecut de Buzău, un minoritar ne vindea ceasuri, parfumuri, brăţări de argint şi sticluţe cu ulei sfinţit dintr-o sacoşă de rafie murdară. După Adjud, compartimentul s-a completat cu o bătrână care ne-a povestit, în detalii pe care nu aş vrea să le ştiu nici pe patul de moarte, despre ultima ei operaţie la picior şi despre cum preotul de la ea din sat a pomenit-o la biserica să îi ajute Dumnezeu şi iată că s-a făcut bine. Doctorul, probabil, nu a avut niciun aport în problema asta.
La Paşcani s-au suit alţi doi minoritari – un el şi o ea – şi nu mai puţin de 11 puradei, şi ei minoritari, care bag cumva mâna în foc că erau toţi ai lor. S-au instalat în compartimentul vecin şi au început o hărmălaie ca de nuntă. Nu i-a întrebat nimeni de bilete. Biletul meu plângea singur, verificat şi scump în portofel. La Vereşti, doi domni cu pantaloni de spandex, veste cu buzunare şi şepci cu nike s-au urcat, au rămas pe coridor şi au desfăcut o bere la PET, povestindu-şi meciul şi dând sudălmi că „nici anul ăsta n-o să plouă şi iarăşi nu iese popuşoiul cum trebe”.
La baie, un fost călător care probabil a citit afişul de pe uşa vagonului, în care CFR-ul îţi recomandă să respecţi şi vei fi respectat, a uns cu fecale totul de sus până jos, într-o manieră uşor cubistă dacă mă întrebaţi pe mine, deşi, probabil de la legănatul trenului, nu i-a ieşit întocmai cum a preconizat.
Şi revin de unde am plecat. ONG-ista, revoluţionarul şi parlamentarul vor dialog. Vor ca oamenii să se implice şi să dea şi ei soluţii. Vor ca instituţiile să poarte un dialog. Cu cine? Să întrebăm puradeii dacă stăm bine cu arieratele, să întrebăm bunica dacă să dăm sau nu bani pentru Catedrala Neamului şi pe studenta la ASE cum am putea aprecia leul cu un like? Dacă ar fi doar un vagon de din ăştia, ar fi cum ar fi, dar dacă aşa e la clasa I, nu vreau să mă întreb ce menajerie găsim la clasa a doua.
Exclusiv online
