Îndepărtat de la putere de furia mafioţilor din clanul rival şi de spaima acestora că vor înfunda, rând pe rând, puşcăria, Traian Băsescu este, de azi, istorie. Că s-a ajuns aici nu-i de mirare. Era previzibil că, mai devreme sau mai târziu, sistemul din rândurile căruia provenea şi împotriva căruia s-a întors o să-l azvârle pe preşedinte peste bord. În lupta lui contra sistemului, Băsescu a fost singur şi nici n-a vrut să fie ajutat. S-a înconjurat de yesmeni, de nulităţi, de cozi de topor, care au trecut în barca duşmanilor la prima hulă. Băsescu ar fi putut avea un popor întreg de partea lui dacă n-ar fi preferat să aibă aproape oameni ca Berceanu, Videanu, Udrea sau Oprea. Ca şi Napoleon, după Waterloo, Băsescu nu s-a întors către popor, pentru că n-a vrut, probabil, să fie „un împărat al gloatei”. Iar gloata s-a răzbunat. Şi o va face şi mai abitir la referendum: palma primită de PDL la locale n-a fost decât o scatoalcă, adevărata lovitură o ţin românii pentru Băsescu, căci împotriva lui s-a acumulat ura lor.
Să ceri unui neam care, timp de şase decenii, a fost învăţat să primească totul de-a gata să strângă, dintr-odată, cureaua nu-i lucru uşor. Să anunţi într-o zi un popor care, după lipsurile ceauşiste, s-a dedulcit la trufandalele capitaliste, la traiul pe datorie şi la creditul cu buletinul că s-a ajuns la fundul sacului e de-a dreptul un act nebunesc. Băsescu şi l-a asumat, fără să realizeze că în Balcani, de la Belerofon încoace, aducătorului de veşti proaste i se taie capul. Aşa cum Iliescu a devenit un simbol al neocomunismului şi al îmbogăţiţilor din nimic, la fel Băsescu a fost asociat cu succesul facil şi ireal al unor personaje de care n-a ştiut să se delimiteze.
Băsescu plăteşte azi şi pentru „succesurile” Elenei Băsescu, şi pentru pantofii cu toc ai doamnei Udrea, şi pentru bordurile lui Videanu, şi pentru asfaltul lui Umbrărescu şi, mai ales, pentru aroganţa cu care liderii coaliţiei i-au tratat pe români în timpul crizei. Când românilor li se tăiau salariile şi pensiile, belferii de la PDL huzureau şi împărţeau miliarde. Ura românilor contra lor nu i-a atins însă pe ei, ci s-a focalizat asupra lui Băsescu. El a fost făcut vinovat de toate, din pricină că românii credeau şi mai cred că „tătucul” din fruntea ţării e singur responsabil de fericirea sau nefericirea lor. De aceea, la referendum, îl vor elimina fără milă şi vor dănţui în extaz pe cadavrul lui politic, întocmai ca regicizii de odinioară.
Ce va urma e lesne de ghicit. De măsurile promise de USL se va alege praful, iar românii, în loc să se bucure că şi-au primit salariile şi pensiile înapoi, vor plânge că euro a trecut de 5 lei, că mâncarea e tot mai scumpă, că gazele şi electricitatea se scumpesc în pragul iernii. Domnii revoluţionari de profesie care urlă azi de bucurie la Universitate că „a picat tiranul” vor mânca, la iarnă, din gunoaie, pentru că Felix nu va mai avea nici chef şi nici bani să-i sponsorizeze. Şi atunci când speranţele le vor fi iarăşi veştejite, când vor vedea că orânduirea pe care au aşteptat-o e doar o vorbă frumoasă pe buzele subţiri ale lui Ponta şi Crin, românii îşi vor aduce aminte, cu nostalgie şi culpabilitate, de cum i-au venit ei de hac lui Băsescu şi-l vor regreta.
Căci iată marele blestem al acestui neam al nevoii: să tânjească după ceea ce-a urât. Românii l-au urât pe Ion Antonescu, pentru că trimisese floarea tinerimii să moară la Cotul Donului, iar astăzi îl pun la icoane, ca pe un erou al românismului. L-au urât pe Nicolae Ceauşescu, fiindcă distrusese fibra morală a unui întreg popor, acum i se închină la mormânt. Îl urăsc pe Traian Băsescu, fiindcă i-a pus să muncească şi să nu mai aştepte cu mâna întinsă pomenile statului asistenţial, dar nu vor trece cinci ani şi îl vor regreta şi vor privi cu jind spre Răsărit, aşteptând parcă să se întoarcă de peste mări, ca un erou civilizator din spiţa lui Virracocha. Cei care se vor grăbi să mă contrazică să se gândească mai bine dacă ar fi crezut vreodată, pe 25 decembrie 1989, că va veni ziua când românii îl vor plânge pe Ceauşescu. Părea ireal, dar iată că azi milioane jelesc după el.
Pe Băsescu eu n-am să-l plâng. Culege doar ce a semănat, crezând că România e o navă, iar românii un echipaj care nu crâcneşte în faţa comandantului. Plâng însă viitorul românilor, care azi benchetuiesc, fericiţi că i-au plătit „tiranului” pentru fiecare leuţ tăiat, pentru fiecare lipsă îndurată, dar care nu pricep că ne cufundăm într-un somn al naţiunii mult mai primejdios la noi decât la alţii. Fiindcă la noi somnul naţiunii naşte monştri care dorm.
Citeşte şi:
