Acum vreo două săptămâni am ieșit cu fetele la o cafea. Că tot veni vorba, bărbații n-ar trebui să mai blameze atât de categoric ieșirile noastre. Mai bine s-ar bucura de liniștea în care îi lăsăm să-și vadă meciurile, deși mie tot nu-mi vine să cred că există atâtea posturi TV care difuzează necontenit fotbal și ocupă inutil grila de programe.
Dintre noi șase, una singură era tăcută şi tristă. Asta deși, după părerea noastră, excluzând eșecul nuanței de blond-cenușiu pe care și-o dorea de luni bune, transformată, acum câteva zile, de către o stilistă începătoare, într-un morcoviu-aprins, ea chiar n-ar fi avut niciun motiv serios de supărare. N-a avut motive să țină vreo dietă în viața ei, lucrează la firma părinților ei, ceea ce îi dă destul timp cât să cheltuiască grămada de bani pe care n-o câștigă spetindu-se, arată bine după toate canoanele de frumusețe de azi şi… l-a găsit pe Biscuițel. Sigur că nu ăsta e numele lui, dar așa-i zicem noi, în secret, că arată ca un biscuițel cu ciocolată care-ți lasă gura apă. Știți e-mailurile alea care n-ar trebui să circule prin mediile corporatiste, alea cu bărbați fabuloși, dezbrăcați? Ei bine, Biscuițel pare căzut din ele.
Vreo oră am lăsat-o să fiarbă în pace și, când n-a mai suportat nici ea presiunea, a izbucnit fără s-o fi întrebat-o nimeni nimic.
– M-am despărțit de Biscuițel!
Am înlemnit toate. Nu putea fi ceva grav! Că o înșelase Biscuițel, că uitase de ziua ei de naștere sau că nu-i cumpărase nimic de Moș, noi eram pregătite s-o facem să se răzgândească.
– Când l-am văzut prima dată mi-a stat inima de emoție. Era perfect, din vârful pantofilor din piele întoarsă, până în vârful unghiilor date cu lac incolor. Mirosea frumos, era îmbrăcat bine și arăta divin. La început mă amuza că-mi folosea balsamul cu miere, scrubbul și crema de față. Când mi-am dat seama că se epila pe picioare mai des decât o făceam eu, am început să mă îngrijorez. Nu m-am supărat decât atunci când a început să se laude în fața prietenilor noștri că el are pielea mult mai suplă și mai tonifiată decât a mea și să se plângă că, deși mi-a făcut cadou un abonament la sală, nu prea dau pe acolo. Apoi a început să-mi reproșeze că eu nu-l complimentam niciodată pentru felul în care arată și că, deși își cumpăra mereu câte o cămașă nouă, eu nu-i spuneam cât de elegant e. Îl așteptam câte două ore să iasă din baie, mergeam la salon pe furiș, că-mi folosea programările, și mă punea să-i vopsesc, săptămânal, genele și sprâncenele. Când mi-am pus silicoane, tot ce a putut să spună a fost că nu sunt așa de mari precum pectoralii lui și am cedat. L-am dat afară din casă și mi-a urlat că sunt o încuiată și o înapoiată, că nu înțeleg cât fusesem de norocoasă să am o relație de 7 luni cu un metrosexual. Și-n clipa aia s-a deschis ușa de la lift și a apărut maică-mea, care îmi spunea mereu că asta joacă în tabăra adversă de când o întrebase cum îi reușeşte blondul ăla alună minunat, și a făcut un preinfarct.
Prima care a rupt tăcerea deplină de după această sfâșietoare mărturisire a fost Elena:
– Auzi, dragă! Ia dă-mi și mie numărul ăstuia, să-i spun eu vreo două şi să-i scot fumurile din cap!
Aseară am văzut-o pe Elena în Centrul Vechi, ronţăindu-i urechile lui Biscuiţel.
– Lasă-l pe mâinile mele! L-am trecut pe sarmale, piftie şi plăcinte poale-n brâu! În câteva săptămâni o să aibă o burtă aşa de mare, c-o să-i fie ruşine să se mai uite vreodată în vreo oglindă! Exorcizez eu metrosexualul din el!
