La 33 de grade Celsius, cu un soare care-ți fierbe sufletul, tot ce să-ți dorești după o zi de muncă este un loc la umbră, mâncare bună și răcoritoare. În deșertul gri din București m-am oprit pe Nerva Traian, la Pane e Vino, din două motive foarte serioase: arată șic și conține cuvântul vino în descriere.
Zona e liniștită, spre deosebire de centrul orașului unde mănânci în praf, claxoane și înjurături, dar, din păcate, terasa restaurantului e un cuptor în aer liber, lipsind cu desăvârșire un ventilator. Umbrelele cel mult amplifică sentimentul de solar. Așa că mă retrag înăuntru unde, surpriză, e tot cald. Aerul condiționat nu face față, așa că îmi dau seama din ușă că trebuie să renunț la supă. Mă întâmpină o domnișoară zâmbitoare, mă așez la masă și sunt servit foarte rapid: meniu, apă. E cald, e foame, nu-i de așteptat. Chelnerița vede că sunt nehotărât, meniul fiind stufos, așa că se oferă să-mi recomande: bruschette mixte (5 lei). Da, tânăra are gusturi foarte bune și, după ce savurez cele trei bruschette, îmi dau seama că am fost așa de răpit de ele, încât am uitat să le combin cu un vin pe măsură. Părea sigură pe gusturile ei, deci merita să-ncerc un vin recomandat.
Îmi continui festinul cu o porție de Paste al Frono (17 lei), fierbinți, cu o crustă excelentă. Din păcate pentru ei, nu mă satur cu asta și recurg la planul B: Tagliatelle „Pane e Vino” (18 lei). Se anunță simplu, sățios și trebuie să spun că mă incită mereu rețetele personalizate de restaurant. Din păcate, nu a fost o alegere foarte inspirată, căldura din restaurant, combinată cu preparatele fierbinți, au dat o stare de disconfort pe care nici două sticle de apă minerală nu au rezolvat-o. Nu-mi dau seama dacă tagliatellele erau grețoase, picau greu din cauza cărnii abundente, ori disconfortul termic era prea mare, dar n-am reușit să le dovedesc. La început îmi plăcea aroma puternică de usturoi, dar în scurt timp mi-am dat seama că era cam prea mult. Simțeai puternic usturoiul și după două guri de apă.
Clienții din jur, pe care nu am fost nevoit să-i mai deranjez cu întrebări pentru că-i auzeam, erau de-ai casei. La fel ca mulți alții de pe la mese. Păreau veniți cu familia după muncă și îi auzeai cum își recomandau între ei feluri de mâncare, „pentru că asta am încercat-o ieri și mi-a plăcut”. La desert m-am convins de ce oamenii revin la Pane e Vino. Bucătăreasa din Moldova, așa cum a prezentat-o patronul la final, a învățat cel mai probabil să gătească la Târgul de Inventatori. Tortul de biscuiți (12 lei) a fost o fantezie totală de ciocolată, smochine, stafide și multe altele. Numai când îmi reamintesc îmi crește glicemia de extaz. Dacă aveam o pungă de rafie la mine, ca orice pișcotar respectabil, luam pentru acasă mai multe Tiramisù și restul prăjiturilor din meniu, atât de lăudate la masa vecină.
Atmosfera familială și prietenească te face să revii la Pane e Vino. Unde mai pui că uneori te servește și patronul, pierdut printre angajați. Legat de servire, este ireproșabilă, doar că uneori sufocantă. Devenise o competiție între mine și chelneriță, cine pune mai repede în pahar. Le simți în spatele tău, așezate strategic între mese, de unde pot scana mai bine situația generală, pregătite să întrebe dacă totul este în regulă, să toarne în pahar ori să răspundă unei comenzi. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, nu? Toaletele rămân o veșnică problemă. Una, mică și unisex. Dacă stai în zonă, fă-ți nevoile acasă, nu risca să stai la coadă.
Verdict? De revenit. Pane e Vino relaxează și binedispune, atât prin mâncare, decor, servire, cât și prin prețuri. Cum scrie și deasupra barului, e pentru „divorțuri fericite”.
