Stăteam liniștit la computer, în camera mea de lucru, de la mansardă, când am auzit răzbătând prin pardoseală, din livingul așezat la parter, un adevărat vacarm. Era un amestec de vociferări furioase, dintre acelea care preced o încăierare.
Doamne, ce se întâmplase?! Știam că în casă nu mai e decât Domnița. Am fost, oare, invadați de hoți, care mi-au imobilizat nevasta, iar acum își împart lucrurile furate? Mi-am luat repede pistolul cu CO2 din sertar și m-am năpustit pe scări, hotărât să împușc orice intrus, fără somație. În living nu era decât Domnița, care urmărea la televizor un talk-show pe teme politice.
Participanții la talk-show strigau toți deodată, fără să se asculte unul pe altul. Moderatorul striga și el, din răsputeri și gesticula cuprins parcă de un acces de epilepsie. Domnița însăși era surescitată și, când și-a întors fața spre mine, aproape că n-am mai recunoscut-o.
Despre nimic nu se mai discută astăzi calm, în România. Parcă ne-am pierdut cu toții mințile. Eu știu că actualii guvernanți ne duc la exasperare, conducând prost țara și mințindu-ne fără rușine, dar soluția nu este să facem crize de nervi.
Analiștii politici au altă menire decât să-i huiduiască, de pe ecranele televizoarelor, pe miniștri, primari, senatori și deputați. Ei trebuie să examineze cu competență situația și să impună respect tocmai prin atitudinea lor civilizată.
Sunt invitat și eu uneori la talk-show-uri și constat de fiecare dată că, dacă aștept politicos să-mi vină rândul să vorbesc, nu-mi vine rândul niciodată. În plus, trebuie să mă feresc de brațele pe care și le agită prin aer invitații între care sunt încadrat, iar dacă am în față un pahar cu apă, să-l protejez cu palmele ca să nu fie răsturnat de turbulența tiradelor rostite de ei.
Sunt și unii moderatori cu simțul dreptății care, văzând că nu apuc să scot un cuvânt, mă invită să mă pronunț asupra subiectului dezbaterii. Dar după numai o secundă, răspunzând unei dispoziții imperative primite prin cască, tot ei mă opresc autoritar:
− Avem o transmisie în direct!
Transmisia în direct este de obicei de la conferința de presă a unui om politic care spune ceea ce a mai spus de o mie de ori. Dar mai sunt și relatările unor trimiși speciali ai postului TV în cauză, de genul:
− Din cauza vântului puternic, pe Șoseaua X a căzut o creangă de plop, care a perturbat circulația timp de o oră. Motociclistul Y a încercat să o ocolească și s-a răsturnat cu motocicleta în șanț pierzându-și casca. Iată ce ne declară agentul de circulație Z….
Și urmează declarația agentului de circulație Z., traducere din limba de lemn a mass-media în limba de lemn a Poliției.
Au fost cazuri când noi, toți cei patru sau cinci invitați ai postului de televiziune, n-am reușit să scoatem un cuvânt, din cauza transmisiilor în direct și a publicității. Stăteam ca niște statui în studio (unii dintre noi – specialiști de înaltă calificare) și urmăream pe monitoare relatări inutile și inepte despre durerile de burtă ale unor excursioniști care au mâncat ciuperci otrăvitoare sau reclame patetice la aparate de scărpinat electrice.
Îmi ziceam atunci, plin de ură față mine și față de blestemata mea de amabilitate, care mă face să accept orice invitație:
„Dacă mai merg la vreun talk-show/ Înseamnă că sunt un…“
P.S. „Un erou“, la asta mă gândeam.
